Scurt comentariu, referitor la articolul d-lui Andrei Pleșu, „Totul despre poticniri și libertate”

SCURT COMENTARIU, REFERITOR LA ARTICOLUL „TOTUL DESPRE POTICNIRI ȘI LIBERTATE”, APĂRUT ÎN DILEMA VECHE, DIN 28-03, AUGUST, 2016.

Andrei Pleșu : <<Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să‑ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să‑mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian : numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…).>>

Marian Văle: Considerând că termenul „ispită” a ajuns să aibă doar o conotație negativă, d-l Pleșu, sugerează că în alte timpuri acest cuvânt ar fi avut și o conotație pozitivă. Astfel, dumnealui, promovează un fel de „evoluționism” al cuvintelor. De asemeni, dumnealui, vrea să știe „de ce nu se străduiește binele să fie și el „ispititor” , dorind astfel ca și binele să „evolueze”. Din aceste afirmații rezultă cu claritate că dânsul este profund preocupat de schimbarea înțelesului tradițional al anumitor termeni. În continuare, d-l Pleșu, se plânge și de faptul că nu înțelege de ce trebuie să aleagă „fără plăcere, fără să fie ispitit”? Din aceste cuvinte rezultă că, pentru dumnealui, lipsa plăcerii echivalează cu lipsa ispitei, adică plăcerea este sinonimă cu ispita. Se vede clar cum dumnealui insistă, în continuare, pe redefinirea termenilor biblici (ispită, bine, plăcere), cărora vrea să le atașeze un sens diferit.  Apoi încearcă să ducă în derizoriu anumite concepții filosofice, pentru a scoate în față concepția hedonistă, promovată de dumnealui, încă din articolul trecut (O „piatră de poticnire” pe tema libertății). Personal nu sunt de acord ca modestia sau datoria  kantiană să „dicteze” alegerea, însă întrebarea care se ridică în acest caz, este următoarea : de ce trebuie să „dicteze” plăcerea, așa cum ne îndeamnă d-l Pleșu, iar pe celelate trebuie să le respingem ? Domnul Pleșu nu aduce nici un argument în acest sens, ci probabil că doreşte să-l credem pe cuvânt.

Andrei Pleșu : << În acești termeni, libertatea noastră e libertatea de a alege între ceva pe care îl dorim, care ne atrage, și ceva pe care nu‑l dorim neapărat, ceva care, deși ne apare ca valabil, ne lasă oarecum indiferenți. Apostolul Pavel a rezumat această situa­ție într-o formulă celebră: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvîrşesc“ (Romani, 7, 19). Cu alte cuvinte, între ceea ce vreau și ceea ce fac apare o fractură chinuitoare: de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul. „Vrutul“ e „neispititor“, în vreme ce „nevrutul“ mă cheamă perfid, mă trage spre el, împotriva voinței mele! Bine, dar asta înseamnă că sînt defect: una vreau și alta fac. Ceea ce e bun mă lasă rece, ceea ce e rău îmi încinge tălpile. În formularea apostolului, „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege (subl. mea, A.P.) văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Romani, 7, 22-23). Carevasăzică, există, în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă. Problema este că, deși, în principiu, „trupul“ e slab și duhul e tare (Ev. după Matei, 14, 38), în imediat trupul prevalează. Ca să fie domolit e nevoie de o „suplimentare“ a părții duhovnicești prin Duhul Sfînt (Efeseni, 3, 16). Ajungem, astfel, la problema harului, în care nu ne aventurăm, deocamdată, de teama unor “poticniri“ încă și mai primejdioase.>>

Marian Văle: Prefăcându-se că nu pricepe spusele apostolului Pavel, deși este mult mai familiarizat cu Biblia decât își închipuie cititorii dumnealui, d-l Pleșu, încearcă acum să submineze nu doar funcțiile rațiunii umane ci și credibilitatea și autoritatea Sfintei Scripturi. Folosind un discurs ironic, ușor batjocoritor, asupra spuselor apostolului Pavel, dumnealui încearcă prin cuvintele, „de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul.” , să așeze preferința înaintea rațiunii . Mai departe, spunând că există în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă.”, d-l Pleșu, susține explicit că omul a fost creat defect, lucru infirmat, fără dubiu, de Biblie. Se vede cum dânsul amestecă, tendențios, învățătura despre crearea omului (Genesa cap. 2), cu cea care a urmat după cădere, propovăduită de apostolul Pavel (Gălăteni 5). Trebuie spus că omul nu a fost creat defect, cu o „fatalitate” așa cum insinuează d-l Pleșu, ci conflictul interior, a apărut ulterior căderii (vezi Genesa cap. 2,3). Afirmând și faptul că legea trupului este veșnic recalcitrantă, d-l Pleșu, vrea să statornicească și mai clar, în mintea cititorilor săi, că întradevăr omul a fost creat defect, însă așa cum spuneam mai sus aceste lucruri nu sunt adevărate. Mai departe, afirmând că dumnealui nu se încumetă să abordeze doctrina harului, „de teama unor  poticniri și mai primejdioase”, d-l Pleșu, nu face altceva decât să susțină, implicit, faptul că Biblia ar fi o carte  ininteligibilă și indescifrabilă rațiunii umane, lucru care este total neadevărat.

Andrei Pleșu : <<Totul, pe fundalul conștiinței că sîntem „după chipul și asemănarea“ celui care ne-a creat. În aceste condiții, putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“(Idem, 12, 23-24). Ca să nu mai spunem că ne aflăm în spațiul unei credințe al cărei ax este„Întruparea“, adică coborîrea lui Dumnezeu în toate ale omului, mai ales în trupul care îi este, astfel, templu. Lucrurile se complică. Să zicem că, totuși, în „legea trupului“ s-a strecurat un vierme, o strîmbătate care trebuie doborîtă, anulată, „rectificată“. Ce arme avem la îndemînă? Bunul-simț răspunde, pripit: mintea, înțelepciunea, înzestrările noastre netrupești. Dar cuvintele Apostolului nu dau nici acestor „mădulare“ șanse necondiționate. „Unde este înţeleptul? unde este cărturarul? unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ (Idem, 1, 20). Avem de-a face, așadar, cu șubrezenii ale alcătuirii noastre care privesc și „carnea“, mereu hărțuită de ispite malefice, dar și apetențele cărturărești, inteligența, cunoașterea de tip lumesc, incapabile de „nebunia“ adevăratei înțelegeri. Și iată-ne din nou ajunși la problema harului, pe care nu îndrăznim încă să o luăm în piept…>>

Marian Văle: Speculând  disensiunea existentă deja, în mare parte, ca urmare a păcatului, între raționalitatea umană și instinctul uman , d-l Pleșu mai crează încă o tensiune artificială de data aceasta în însăși interiorul Sfintei Scripturii afirmând că omul este bun, în timp ce Biblia afirmă fără putință de tăgadă că omul este păcătos și rău.D-l Pleșu se-ntreabă, de ce „trupul nostru este un sediu al răului”? La această întrebare, dumnealui, răspunde că un asemenea lucru este imposibil, dar, în același timp, caută să-și sprijine această afirmație folosindu-se de versete din Biblie, pe care le scoate din contextul lor și le reinterpretează după bunul plac. Dacă privim cu atenție la ce a scris d-l Pleșu, anume că „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“(Idem, 12, 23-24), se vede clar că apostolul Pavel nu spune nicăieri că ființa umană este bună așa cum greșit susține d-l Pleșu. În textul respectiv Pavel nu discută dacă trupul uman este sau nu un sediu al răului ci descrie modul înțelept de a lucra al Lui Dumnezeu, atunci când El împarte credincioșilor săi daruri duhovnicești. În ce privește afirmația, d-lui Pleșu, că actul Întrupării  i-a făcut pe oameni buni, aceasta este și ea contrazisă, nu doar de Biblie ( vezi Rom 3:23) ci și de răutatea care se manifestă astăzi în lume. Rezultă cu claritate că d-l Pleșu folosește Biblia după bunul său plac, încercând să eludeze sensul intenționat de autor. În urmă, d-l Pleșu, revine și realizeză în mintea dumnealui că oamenii, în toată înțelepciunea lor, nu pot să rectifice stricăciunea produsă de păcat în ființa umană, și că, în consecință, avem nevoie de harul Lui Dumnezeu. Această afirmație este logic corectă, însă nu clarifică și faptul dacă dumnealui, în sine, este convins de aceste adevăruri scripturale, fiindcă nu ne dă nici un fel de explicații în acest sens. Insistă insinuând, din nou, că problema harului ar fi una foarte complicată, și, de aceea, oamenii nu ar trebui să se intereseze prea mult de ea.

Andrei Pleșu: <<Mărturisesc că, de-a lungul acestor considerații, m-am simțit, mereu, în pericol. Unul conjunctural (dogma „instituționalizată“ și vînătorii de eretici care lucrează cu anateme, „corectitudini teologico-politice“, „cum îți permiți?!“, „habar n-ai!“, „iadul o să te mănînce!“) și unul intim („de ce fac «dialectică» pe socoteala Absolutului?“, „de ce nu mă resemnez să creditez taina în termenii ei proprii și vreau să o «sistematizez» cu mintea mea cea proastă?“). Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu. Că pietatea superficială, evlavia gesticulatorie, ortopraxia nu-i ajută, de fapt, decît pe cei care și-au vîndut interogativitatea vie, pe o poliță de asigurare în Rai. Că credința nu e o formă de suficiență dăscălitoare, ci o căutare însoțită de încredere, dar și de tulburare, un risc asumat, o neliniște. E o trufie să cred asta? Poate. Caz în care sper să mă ierte Dumnezeu. Mă consolez cu gîndul că, măcar, nu dormitez confortabil, în zona „căldicelului“. Prefer fierbințeala rece a căutării .>>

Marian Văle : Respingând pe de o parte ascultarea necondiționată cerută de dogma „instituționalizată”, precum și pretențiile aberante ale celor ce spun că în domeniul credinţei nu ai voie să gândeşti, pe de altă parte d-l Pleșu nu pune în locul lor decât „interogativitatea vie” și „fierbințeala rece a căutării sale”. Totuși trebuie reținut că interogativitatea vie și fierbințeala rece a căutării, clamate de d-l Pleșu, nu asigură nici pe departe cuiva un loc în rai. După ce în tot acest articol a îndoctrinat cititorii cu învățătura că nu Biblia urmată de rațiune ar fi potrivite pentru a călăuzi oamenii, ci plăcerea, d-l Pleșu, își aduce aminte, probabil, că mai sunt și oameni care gândesc. De aceea după ce le-a vorbit celor care se aseamănă cel mai mult cu animalele (după părerea dumnealui bineânțeles), acum se-ndreaptă către cei ce-și folosesc rațiunea, căutând să-i convingă cum că dumnealui este un om care gândește foarte mult, este foarte logic și bine intenționat. Însă sper ca oamenii își vor da seama de interesele sale oculte și de duplicitatea dumnealui. Chiar dacă în Biserică există unele greșeli și trebuie să recunoaștem că există, totuși, lucrurile și moralitatea pe care le oferă Biserica oamenilor, sunt net superioare lucrurilor neduhovnicești și imorale pe care vrea să le ofere d-l Pleșu.

Concluzii: Deși spre finalul articolului s-ar părea că d-l Pleșu înclină către Dumnezeu, cuprinsul articolului nu sprijinește această ipoteză, fiindcă dumnealui în timp ce-și construiește propriul hedonism, încearcă dărâmarea creștinismului. Atacul dumnealui este lansat împotriva câtorva elemente esențiale ființării unei societăți trainice. În articolul trecut, al d-lui Pleșu, << O „piatră de poticnire” pe tema libertății >>, la care eu am făcut un scurt comentariu, dumnealui, Îl acuza atât pe Dumnezeu că ar fi instrumentat aducerea păcatului în lume, cât și pe Sfinții Părinți, că ar fi încercat să schimbe înțelesul cuvântului ispită din rugăciunea Tatăl nostru. În acest articol însă, sub masca unor cuvinte ironice și pompoase, d-l Pleșu, își îndreaptă atacul asupra a câtorva ținte foarte precise pentru dumnealui: În primul rând ,d-l Pleșu, atacă virulent terminologia biblică, căutând să redefinească înțelesul anumitor termeni, (ispită, plăcere, bine) cu scopul ascuns de a crea confuzie în ceea ce privește limitele moralității, iar ca o consecință, a acestei confuzii terminologice, să se dea naștere ideii că totul este relativ . În al doilea rând, atacul d-lui Pleșu, se-ndreaptă spre principalele doctrine biblice.  Astfel dumnealui crează o opoziție artificială între anumite doctrine creștine, cu scopul de a da naștere ideii că Biblia este o carte plină de contradicții și nu trebuie luată prea mult în seamă. Prin acest fapt, d-l Pleșu încearcă să decredibilizeze logica și autoritatea Sfintei Scripturi în fața oamenilor. Așa cum am arătat d-l Pleșu, în mod conștient, nu inconștient, cum ar vrea dumnealui să creadă oamenii, încearcă să substituie doctrinei biblice a păcătoșeniei omului, doctrina umanistă a „bunătății” umane.  Insinuând și faptul că doctrina harului este așa de complicată, astfel încât îi este teamă să o abordeze, d-l Pleșu, descurajează, încă din fașă, orice efort uman de a citi sau de a studia Sfânta Scriptură. Prin reinterpretarea eronată pe care o face cu privire la doctrina biblică a păcătoșeniei omului, cum că omul ar fi bun și nu ar fi rău, d-l Pleșu, contrazice nu doar ceea ce spune Biblia ci respinge și evidența întregii existențe a răului cotidian. În al treilea rând, d-l Pleșu, atacă instituția care apără valorile civice și morale ale societății, anume Biserica.  Atacul dumnealui vizează pe de o parte conducerea (Instituția Bisericii), iar pe de altă parte pe credincioșii mai slabi care se află sub o formă autoritativă de conducere. Dacă până acum d-l Pleșu îndemna să promovăm instinctul plăcerii, iată că la finalul acestui articol, dumnealui „evoluează” şi devine un om foarte rațional, care îndeamnă și pe alții să gândească. Însă din articol se vede că dumnealui nu este interesat sincer ca cei ce îi citesc articolele să gândească, deoarece, până acum dânsul i-a îndemnat să se apropie de starea de animalitate. S-ar părea că, dumnealui, vrea doar ca să-i scoată de sub autoritatea Bibliei, pentru ca mai apoi aceștia să se afunde tot mai mult în „mlaștina” păcatului. În mare, stilul ironic al acestui articol nu-i compensează subțirimea și nici lipsa utilității lui la propășirea morală și spirituală a poporului român. Pe de o parte, fiind bazat pe multe întrebări, dintre care unele sunt nejustificate logic, articolul nu ne învață mare lucru, și aceasta, pentru că în cuprinsul său nu sunt date nici un fel de răspunsuri și explicații clare, care să convingă. Ca atare, lipsa de „orientare” ce caracterizează articolul, nu va limpezi, ci va bulversa și mai mult mințile cititorilor. Pe de altă parte articolul nu ajută nici la „igienizarea” morală a societății noastre, pentru că nu demonstrează prea clar vina nimănui, ci se bazează doar pe niște simple speculații, insinuări și apropouri ale d-lui Pleșu, nesusținute de dovezi logice credibile. Trebuie spus că prin promovarea plăcerii ca regulă de viață, în cele două articole menţionate de mine mai sus, d-l Pleșu, nu face altceva decât să dea frâu liber imoralității și așa ziselor „valori” europene LGBT, în societatea românească.

Marian Văle

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s